Am avut deja bucuria, în urmă cu aproximativ un an, să mă las provocat verbal de pictura lui Andrei Cherecheș. Adică să încerc să-i fac față, să reacționez, să răspund. Dar viteza și forța cu care el lucrează, fiecare tablou în parte și între ele, de la o pictură la alta, reluarea permanentă a gestului inaugural, declanșator, par a nu fi comparabile decât cu viteza, practic fulgerătoare, cu care evoluează, de exemplu de anul trecut până azi, aici și acum. Voi încerca din nou să țin pasul cu acest fenomen în desfășurare (aproape meteorologic).

Andrei Cherecheș este un artist deja matur, în plină forță creatoare, conștient de sine și sigur pe proiectele și conceptele sale. Pictura sa este puternică, curajoasă și eficace. Tablourile sale sunt în același timp explozive, dramatice și echilibrate. Ceea ce le face să devină hipnotice, luându-și privitorul captiv: mai întâi greu de asimilat, aproape – literal – insuportabile, dar făcându-te să faci imediat cale întoarsă în fața lor. Ceva ți se arată, vezi, parcă, culisele și preliminariile apariției, aventura figurării în curs, cu, însă, rezultat incert, negarantat: figura poate sau nu să se închege, să nu răsară (ca o umbă sau ca însăși culoarea). Ceea ce-l face pe artist să reia neîncetat jocul, să arunce iar și iar zarurile.

S-ar putea spune chiar: dedesubtul magmatic al unor icoane.

Nu pot să nu dezvălui că, în culisele prezentei expoziții, acțiunea și programul pictural ale lui Andrei Cherecheș au provocat deja un mic „conflict al interpretărilor”, o mică, dar solidă controversă hermeneutică, enigmatic figurată chiar de titlul acestei expoziții: Apareidolia. Nu voi spune mai mult, alătur (nu o aplic) această enigmă terminologică tablourilor tânărului artist.

Revin deci: picturile lui Andrei Cherecheș apar ca ivirea, ca întrezărirea unor figuri dintr-o gigantomahie cromatică, în care culorile – intense, plate, afirmate, temerare – par a se înfrunta geologic, infra-titanic (dacă se poate spune așa). Asistăm poate chiar la nașterea sau configurarea – dramatică, conflictuală, mitologică – a propriei priviri, a privirii în general, în care culorile se zbat și se bat să nască figuri, fiind ele însele niște personaje eroice. Figurile sau siluetele nu sunt aici prime, ci rezultă – sau nu: sunt niște eventualități urmărite, căutate, dar imposibil de programat. De unde caracterul dramatic extrem al acestei picturi, în care privirea este materia însăși și capătă materialitate, ochiul fiind creuzetul materialității materiei. Andrei Cherecheș desenează culorile, ceea ce reprezintă deja o remarcabilă sinteză structurală.

Arheologii inversate: a adăuga pentru a dezgropa, profunzimea fiind etalată și desfășurată. Fundalul devine prim-plan, eventuala figură devine, la rândul ei, în mod non-perspectivistic, fundal: ordinea vederii. Fenomenologie întoarsă.

Să încercăm să îl urmărim pe Andrei Cherecheș.

Bogdan Ghiu

23 septembrie 2026

‍